Peste tot auzim despre faptul că cei mici nu mai sunt ca odinoară, totul e dat pe repede-nainte, evoluția e în plin proces, totul se schimbă și ia alte forme. Pe de-o parte, ne deranjează asta când ne gândim la propria copilărie. Nu erau tablete, nu erau magazine pline de dulciuri și de jocuri, era multă libertate. Pe de altă parte, acum sunt informații la discreție și avem posibilitatea să le oferim un trai mai bun. Copiii nu mai cresc cu frică, nu mai fac lucrurile cu capul plecat. Sunt mai curajoși, mai sociabili, pot lua decizii.
Ultimele studii arată că bătaia nu e ruptă din Rai, pedepsele și frica nu au ce căuta în creșterea unui copil, iar cuvinte ca “NU” sau “NU E VOIE”, ar trebui să rămână strict pentru lucruri foarte periculoase. Dragostea necondiționată, înțelegerea, stabilirea blândă a limitelor este cheia succesului parentingului actual.
Citim tot felul de articole și e ușor să ne facem planuri și să ne stabilim obiective, însă când ne aflăm în fața faptului reacționăm așa cum au făcut părinții noștri cu noi sau cum e impulsul de moment. Ce ne dorim însă pe termen lung? Ne dorim copii puternici, responsabili și cu capacitate de decizie, nu? Avem nevoie să ne educăm întâi pe noi, apoi să înțelegem faptul că un start bun îi va ajuta pe ei în viață.
Copiii au nevoie să exploreze! Dacă înțelegem asta, totul se simplifică!
Chiar dacă bebelușii sunt mici și par neștiutori, au nevoie să vadă lumea încă de la naștere. Încă din primii ani de viață, creierul lor se dezvoltă în ritm foarte alert. Orice lucru nou pe care îl văd, simt, ating, îi ajută în dezvoltare. Există și o etapă în care orice obiect ajunge în gură. Nu le e foame, așa explorează ei! Dacă la început îți propui să fii părinte relaxat și chiar reușești asta, vei trece mai ușor peste perioadele de mai târziu. Un bebeluș care poartă mănuși în primele zile va începe să se miște altfel când acestea îi vor fi scoase și e lăsat să simtă.
Când mai cresc un pic și încep să se deplaseze prin casă, părinții au tendința să îi pună înapoi pe covor, să îi ferească de praguri, de colțuri, de pereți. Ei au însă nevoie să învețe texturi noi, să știe care sunt obstacolele, să învețe să le ocolească și să pășească. Orice lucru învățat din timp îi ajută. Cumpără o pereche de jambiere dacă chiar ți se pare rece pe jos și lasă copilul să exploreze!
Mai târziu vor învăța să meargă în picioare. O să cadă uneori și probabil vor plânge. Fii lângă copilul tău, arată-i câ îl înțelegi și îi ești alături, dar nu face tragedie dintr-o căzătură. Înălțimea de la care cade la un an și ceva și greutatea este mult mai mică decât la trei ani. Gândește-te că la trei ani nu mai stă la masă și uneori se face că nu te aude când tu îi spui „ai grijă”. Mai bine îl lași să învețe să cadă mai devreme, îi va prinde bine!
Când copilul mic te lovește: o nouă perspectivă!
Copilașul tău se oprește brusc în mijlocul unui moment de joacă și te lovește? Ori pocnește alți copii, chiar pe proprii frați? Dacă-i așa, dă-mi voie să te asigur că nu ești un părinte ratat. Atunci când micuțul tău lovește nu este cuprins de o vrajă misterioasă. Copilul tău nu este rău.
Totuși, atunci când un copil mic lovește, în el lucrează forțe nevăzute. Forțe emoționale. Chiar dacă fața lui nu transmite nimic sau râde copios atunci când lovește, agresivitatea lui este determinată de emoții. De obicei, emoția din spatele agresivității este frica.
Mai întâi, trebuie să știi că puiul tău nu vrea să rănească pe nimeni și nici nu vrea să fie etichetat ”copilul rău”. El nu are nevoie de pedepse; de fapt pedepsele și Time Out îl fac să lovească din nou, cu prima ocazie. El are nevoie de TINE.
Uneori copiii experimentează cu lovitul. Acest comportament va dispărea de la sine!
Copiii mici sunt cercetători entuziaști. Ei experimentează zi și noapte, astfel învață cum funcționează lucrurile. E felul lor de construi depozite de informații despre părinții și prietenii lor, despre cum funcționează lumea care-i înconjoară. Unul dintre lucrurile cu care aproape orice copil mic experimentează este lovitul.
Dacă a lovit o dată, de două, de trei ori, nu-ți face griji. Ce poți face este să-i îndepărtezi ușor și calm mânuța de cel pe are îl lovește așa încât să nu-l mai ajungă. Poți să-l lași să încerce, doar să te asiguri că mânuța lui nu aterizează pe tine sau pe altcineva. Cuvinte blânde precum ”Nu, asta nu-mi place” sau ”Nu pot să te las să faci asta” ar putea fi de folos. Scopul e să-i dai informații nu să ai o reacție. Dacă nu reacționezi sălbatic (iar copilul nu este martor la bătăi în viața de zi cu zi), experimentele lui cu lovitul se vor estompa. După câteva încercări, ele vor pierde factorul de noutate, iar copilul va trece la alte experimente: cățărat, alergat, aruncat mingi ori jucatul cu pisica.
Dacă răspunzi dur atunci când copilul mic lovește, comportamentul lui va persista!
Oricât de ciudat ar părea, dacă reacția ta la comportamentul copilului este una dură, ai mari șanse să transformi lovitul într-o rutină. Când reacționăm cu mânie, copiii internalizează acel sentiment. Astfel, adăugăm încă un lucru pe lista celor de care copilul nostru se teme. Copilul va simți nevoia să lovească din nou pentru că nu înțelege de ce ai țipat, de ce l-ai lovit înapoi, de ce l-ai strâns de braț sau l-ai târât pe scaunul din colț. În mintea lui, comportamentul tău nu are sens. L-a speriat, iar acum îl reia din nou și din nou în speranța că mintea lui va elucida sensul comportamentului tău. În cel mai scurt timp când se va simți speriat sau singur mintea lui îi va spune: ”Lovește. Asta faci când nu te simți bine – lovești”. În acest fel, metodele de disciplină pe care mulți părinți le consideră ”consecințe naturale” sau ”pedepse meritate”, devin parte a unui ciclu de comportamente pe care copilul le adoptă din ce în ce mai des atunci când nu se simte bine.
Frica îl determină pe copilul nostru să lovească!
Nu toți copiii lovesc atunci când le este frică – nu este singura reacție instinctivă atunci când simțim frică, dar este una dintre reacțiile înnăscute. Fie că zâmbește ștrengărește sau pare impasibil atunci când lovește, ori lovește numai când e foarte supărat, poți să presupui că declanșatorul comportamentului este frica.
Râsul este una dintre metodele prin care copiii se eliberează de sentimentul de frică, de aceea lovitul este acompaniat uneori de râs. Copilul încearcă să se elibereze de tensiunea cauzată de frică, dar nu reușește suficient de repede pentru a preveni lansarea unor lovituri.
Cei mai mulți copii își ascund sentimentele de frică de la o vârstă foarte fragedă. Ei observă stânjeneala noastră atunci când ei au sentimente puternice. Încercăm să-i facem să nu plângă, le distragem atenția când sunt supărați, reparăm lucrurile în încercarea de a-i opri din a face o criză. Pun pariu că majoritatea dintre noi părinții dăm zilnic cel puțin zece semnale cIare copiilor noștri că nu dorim ca ei să ne arate cum se simt. Și atunci fricile lor sunt îngropate undeva unde mai târziu pot cauza necazuri. La un moment dat ele ies la suprafață nu sub formă de plâns, o atașare excesivă de părinte sau o criză cu țipete și urlete, ci sub formă de încăierări, mușcături sau îmbrânceli cu alți copii.
Sentimentele ascunse cauzează necazuri. Faptul că un copil lovește este doar un semn că acesta este dominat de frică. Trezirile frecvente noaptea, tantrumurile, refuzul de a încerca lucruri noi, suptul degetului, mofturile exagerate pot fi semne ale faptului că puiul tău a trebuit să-și ascundă sentimentele, iar ele au devenit prea greu de stăpânit.
Pasul 1: Când copilul lovește oferă-i cu blândețe și atenție o barieră!
E destul de simplu să ajuți un copil mic să oprească comportamentul impulsiv și repetitiv de a lovi. Vino aproape atunci când intuiești că urmează să lovească – să anticipezi comportamentul agresiv te ajută pe tine să răspunzi fără să reacționezi. Asta înseamnă să observi când mintea ta îți spune: ”Hmm, oare va lovi? Se apropie cam mult de copilașul acela. Sper că nu-l va lovi”. Acest gând este pentru tine semnalul că e momentul să te apropii cu calm de copilul tău și să fii pregătit. Speranța nu îți va aduce soluții, dar pregătirea, da.
Așa că apropie-te ca din întâmplare, fii blând și nu da avertismente verbale. Acestea din urmă nu ajută sentimentele de frică ce îl determină să lovească să se domolească.
Când mânuța lui se întinde să lanseze o lovitură, pareaz-o blând cu mâna sau brațul tău. Sau ține-l delicat de mână sau de braț atunci când se apropie de alt copil pentru a preveni o lovitură subită. Tu ești managerul de securitate. Treaba ta este să te asiguri că nimeni nu este lovit.
Când încearcă să lovească, doar oprește-i mânuța și spune-i blând: ”Nu pot să te las să faci asta”. Apoi oferă contact vizual. Rămâi acolo. Nu te înfuria, nu certa, nu spune absolut nimic altceva. Doar ține-i mânuța cu blândețe și stai cu copilul tău.
Când ești liniștit și calm și ai prevenit cu blândețe un incident, sentimentele care determină acel comportament vor ieși la suprafață. Copilul se va simți extrem de inconfortabil. Va începe să plângă, să transpire, să tremure sau să se trântească la pământ și să facă un tantrum. Îți propunem o alternativă, care, oricât de ciudat ar părea, face o mare diferență: ceea ce îți dorești acum este ca acele sentimente grele și inconfortabile să se reverse într-un val imens de emoții. Îți dorești ca acea energie negativă să iasă din copil, nu să fie stocată undeva într-un colț al minții de unde, mai târziu, să provoace necazuri.
Pasul 2: Ascultă. Sprijinul tău este un antidot puternic pentru frica ce determină agresivitatea!
Cât timp copilul tău este supărat, îl ajută să te știe pe tine calm și iubitor. Nu are nevoie să-i fie frică de comportamentul tău impulsiv sau dezaprobarea ta. El se poate concentra pe eliberarea acelor tensiuni problematice. E posibil să plângă. E posibil să transpire intens în timp ce țipă din toți plămânii. E posibil să își arcuiască spatele sau să se arunce la pământ. S-ar putea să încerce să te lovească și să se zbată. Cu cât va fi mai intensă reacția copilului, cu atât mai vizibil va fi rezultatul acelui episod emoțional. Acesta este felul în care puiul tău elimină sentimentele rele – mai ales frica. El se folosește de prezența ta calmă ca de un far care-i dă libertatea să se elibereze de sentimentele care i-au infectat comportamentul.
Poți afla mai multe despre această metodă testată și dovedită de a Pune Limite.
Iată ce poți spune cu blândețe printre pauzele de ascultare și sprijin. Vorbește din când în când pentru a-i da de știre că observi cât de greu muncește la eliminarea fricii din propriul sistem.
“Știu că-ți place Jasper. N-am să te las să-l lovești.”
“Sunt aici și am grijă să fii în siguranță.”
“Nu e nimeni supărat pe tine. Ești fetița mea minunată și am să stau aici cu tine.”
“O să ai o zi frumoasă cu colegii tăi. O să stau cu tine până te simți mai bine.”
“Îmi pare rău că e așa greu pentru tine. O să mă asigur că restul zilei va merge bine.”
“Orice te-a înspăimântat s-a terminat. Nu se va mai întâmpla.”
“Nu, nu e nevoie să plecăm acasă. Eu cred că te poți simți bine aici în scurt timp. E OK să rămânem aici.”
Ascultă 80% din timp cu căldură și blândețe cât timp copilul tău se luptă cu sentimentele grele. El face ceea ce s-a născut să facă: scapă de stres într- un mod sălbatic dar eficient. Dacă îi poți fi ancoră în timp ce-și lucrează astfel emoțiile, vei avea parte de un omuleț cu totul diferit la final. Visul emoțional urât se va termina. Frica i se va evapora – poate nu toată, dar destulă cât să-i permită sa fie fericit din nou și să aibă o zi mai bună ca de obicei.
Ascultarea emoțiilor (Staylistening) copilului tău îți simplifică ție viața de părinte. Tu îți ajuți copilul să-și curețe mintea de gunoiul emoțional, iar copilul poate gândi mai limpede. Asta înseamnă că nu e nevoie să ții predici, să reciți regulile de bună conduită în societate, în casă sau în grupul de prieteni, nici înainte, nici în timpul și nici după un incident în care ai pus o limită necesară. Poți să ai încredere în copilul tău că știe să-i trateze bine pe ceilalți. Ce puțin atunci când are mintea limpede, știe. Știe cum să fie un prieten bun. Când pui o limită blândă și apoi asculți emoțiile (Staylistening), de fapt îl ajuți pe copil să-și revendice șansa de a fi în deplinătatea facultăților mintale, eliberat de stocul de sentimente de frică.
Fiecare etapă vine cu griji din partea părinților. Cu cât crește copilul mai mult, cu atât stresul e mai mare. Nu îi putem feri de toate relele. Nu îi putem proteja la infinit, așa că cel mai bine e să îi învățăm să devină independenți. Vor fi multe momente în care copilul tîu va gusta pietrele de afară sau peria de la WC, va sparge ceva, sau va fi frustrat că un copil nu i-a oferit jucăria lui. Da, aceste lucruri fac parte din viață și orice greșeală este o oportunitate de învățare.
Explică-i ce a greșit, îndrumă-l, arată-i, dar lasă-l să exploreze! Poți mult și multe, dragă părinte! Ești minunat, atât timp cât încerci și ești implicat!